Zuluf cu Puf pornește în călătorie - Short Story [RO]

Zuluf cu Puf pornește în călătorie

Într-un ghiveci din balconul unei case aflate la marginea pădurii, locuia o omidă pe nume Zuluf cu Puf. Zuluf avea atât de multe picioare, încât nici măcar ea nu mai știa câte sunt și de fiecare dată când începea să le numere, cădea într-un somn adânc fără vise.

Azi așa, mâine așa, până când omida rămase fără șosetele ei preferate și își dădu seama că a venit momentul să afle cât piciorușe avea. Iar pentru asta, trebuia să ceară ajutor. Nu prea îi plăcea ideea, prefera să se descurce singură, dar mai bine așa decât desculță. Coborî din ghiveci și porni, cu băgare de seamă, în josul peretelui:

“Lung e drumul până departe”, își spuse ea, răsuflând anevoie, căci nu mai făcuse de mult sport și nu era deloc în formă. “Ce bine îmi prind picioarele astea. Când obosesc unele, mă ajută celelalte să merg.”

Târâș-grăpiș, Zuluf cu Puf își văzu de drum, însă după o vreme, chiar nu mai putu și se opri pe o ghirlandă de iederă, ca să își tragă sufletul.

“Cine ești şi ce cauți aici?” se auzi dintr-o dată o voce aspră, iar omida tresări suprinsă.

“Eu sunt Zuluf. Zuluf cu Puf, din familia de omizi cu Puf”, zise ea și privi în jur, încercând să ghicească cine-i vorbise.

“Și nu știi tu, Zuluf din familia de omizi cu puf, că nu-i politicos să dai dai buzna nepoftită în casa cuiva?” continuă vocea.

“Îmi pare rău, dar nu te-am văzut. Încă nu te văd, de altfel?.” bâigui Zuluf.

“Câtă neobrăzare! Deja te plimbi de minute bune, de-a lungul și de-a latul meu frunzelor mele și îndrăznești să spui că nu mă vezi”, bombăni vocea.

Zuluf cu Puf privi cu mai multă atenție, și, de data asta, zări ieșind de printre șirurile lungi de iederă, doi ochi care clipiră mărunt.

“Doamnă Iederă, tu erai!” exclamă ea.

“Doamna Taciturnia, pentru tine!” pufni iedera țâfnoasă.

“Chiar nu am vrut să te supăr, doamnă Taciturnia Serios! Însă cu gândul la călătorie, nu mi-am dat seama că aici locuiește cineva.”

“Călătorie, zici?” întrebă Taciturnia, care uită dintr-o dată de supărare și își întinse gâtul curioasă.

“Vezi tu, continuă omida, de ceva vreme tot încerc să aflu câte picioare am. Dar sunt atât de multe, încât mă fură somnul de fiecare dată când încep să le număr . Și așa se face că am pornit în căutarea cuiva, care să mă ajute să dezleg misterul.”

“Oh, dar de ce nu ai zis mai devreme? Eu mă dau în vânt dupa mistere”, zise Taciturnia, toată numai un zâmbet, și dacă ar fi avut mâini, sigur ar fi bătut din palme de încântare. Cum nu avea, se mulțumi să își foșnească frunzele, făcându-le să cânte ușor.

“Asta înseamnă că mă ajuți ?” întrebă Zuluf cu Puf.

“Sigur că da”, zise iedera binevoitoare. “Ar fi ceva interesant pentru mine și, unde mai pui, că nu aș mai atârna așa ca o plantă, care nu face nimic toată ziua. Ha, ha!”, chicoti iedera și, foarte mulțumită de gluma ei, a început să numere:

“Unu, doi…zece, unsprezece,…..cincizeci…. șaptezeci…și unu, și doi…….”

După vreo două ore de așteptare, omida moțăia înțepenită. Din când în când, mai deschidea câte un ochi, privea în jur, apoi ațipea la loc.

Dintr-o dată, omida auzi ca prin vis vocea Taciturniei și se trezi de-a binelea. Ciuli urechile doar ca să o audă, spunând:

“Oaaahhhhhhh, oaaaahh”, căscă iedera. “Sunt atât de moleșită…o sută treizeci și patru…Oaahhhhh…Nu mai pot, gata!, nu mai pot. Ai foarte multe picioare, draga Zuluf din familia omizilor cu puf! Am numărat peste o sută cinzeci și încă nu am terminat. Scuză-mă, te rog, dar m-am moleșit și mi s-a făcut somn. Atât de somn, încât cu greu îmi mai pot ține ochii deschiși.” Vocea Iederei se auzi din ce în ce mai slab, până când în scurtă vreme, se mai auziră doar sforăiturile ei strașnice. Planta adormise, fără să termine de numărat piciorușele lui Zuluf.

“Somn ușor, doamnă Taciturnia. Mersi că ai încercat”, oftă ea dezamăgită.

**
Dar Zuluf cu Puf nu avea vreme de pierdut așa că își puse picioarele la treabă şi porni mai departe. Călători o vreme prin iarba verde, printre ciuperci și flori înmiresmate, până când se trezi că ajunsese foarte departe, tocmai pe ramura unui copac.

“Unicorni și acadele, cum am ajuns aici? se întrebă ea. Dar până să se dumirească, din văzduh năvăli un corb, care se îndreptă cu viteză spre ea. Clonț de Fier, faimos  printre vietățile din pădure pentru firea sa iute, croncăni amenințător și înghionti biata făptură cu ciocul său puternic.

“Cra, cra, ce surpriză gustoasă mi-a pregătit astăzi Mama Natură!” strigă el.

“Stai, nu mă mânca, te implor!” se tângui Zuluf. “Plec imediat, nu vreau să deranjez pe nimeni.”

“Dar nu mă deranjezi. Dimpotrivă”, croncăni înveselit Clonț de Fier. “Rămâi aici, căci vei fi un prânz desăvârșit.”

“Așteaptă”, spuse omida. “Dacă vrei să mă mănânci, mănâncă-mă!”

“Nu trebuie să îmi spui de două ori!” croncăni Clonț de Fier și se repezi spre omidă.

“Stai!” strigă Zuluf cu Puf îngrozită de-a binelea. “Pentru că mă vei mânca oricum, lasă-mă să îți spun ultima mea dorință.”

“Nu-mi pasă”, i-o tăie corbul. “Niciodată nu ascult dorințele mâncării mele. Doar o înfulec și cu asta-basta.”

“Serios, domnule…”

“Hm, Clonț de Fier”, zise corbul care, plin de importanță, își drese vocea.

“…domnule Clonț de Fier, nu poți face astăzi o excepție?

“Nu prea am chef, însă dacă insiști atât, cred că pot”, spuse Clonț de Fier cu jumătate de gură. “Dar să fie o dorință mică”, adăugă el. “Că nu pot pierde timp prețios, îndeplinind dorințe în stânga și-n dreapta. Ce sunt eu? Duhul Dorințelor?”

“Știam eu că nu ești chiar atât de rău și că ne putem înțelege, domnule corb”, zise omida și luă un loc pe cracă, lângă Clonț de Fier. “Dorința mea ar fi să îmi numeri picioarele.”

“Glumești, nu? își zburli corbul înfuriat penele. “Termină odată cu prostiile și vino încoace să te mănânc”.

“Vai de mine, dar eu sunt foarte serioasă!”, sări omida ca arsă. “De câteva săptămâni, încerc să le număr fără succes, iar acum că mă vei mânca, nu voi mai afla niciodată câte sunt”, se pleoști ea.

“Haide, haide, nu fi supărată din atâta lucru!”, spuse Clonț de Fier.

“Cum să nu fiu supărată, dacă am trăit fără să mă cunosc?! Așa ceva mi se pare foarte trist”, zise Zuluf cu Puf și izbucni în lacrimi. Pe deasupra, nici nu știu câte perechi de șosete să îmi comand, șopti ea, nesigură că un astfel de motiv l-ar putea îndupleca pe temutul corb.

“Șterge-ți nasul și nu mai plânge, că acum încep și eu”, croncăni Clonț de Fier înduioșat.

Apoi adăugă:

“Bunicul meu, Zdrăngănici, îmi spunea adeseori: Nepoate, o mâncare tristă îți va da arsuri la stomac.” Așa că hai să terminăm odată cu povestea asta și toată lumea va fi mulțumită: tu vei afla câte picioare ai, iar eu voi putea mânca liniștit.”

Corbul prinse să numere grăbit, căci îi era foarte foame și stomacul îi chiorăia atât de tare, încât se auzea prin toată pădurea.

“Unu, doi, trei, patru…douăzeci, douăzeci și trei, treizeci…”, zise el.

După câteva ore de așteptare, omida încremenise pe cracă, dar nu îndrăznea să se miște. Nici să respire nu îi mai venea și se tot gândea cum să scape din ghearele corbului. Căci oricât de mult și-ar fi dorit să afle câte picioare avea, tot mai mult își dorea să trăiască. Vocea lui Clonț de Fier răsuna lângă ea, monotonă și răgușită:

“Două sute patruzeci și cinci…și șase și…. Of, ai într-adevăr, foarte multe picioare. Aproape trei sute. Numărătoarea asta m-a obosit foarte tare. Uite ce-ți propun: stai cuminte aici pe cracă cât mă odihnesc eu puțin. Când mă voi trezi, voi termina de numărat, iar apoi te voi mânca, așa cum am stabilit.”

Atât mai apucă să zică Clonț de Fier, că și adormi pe dată și începu să sforăie în așa hal, încât că o familie de veverițe din vecinătate își făcu repede bagajul și plecă în lumea largă, să-și caute altă casă.

“Vezi să nu”, șopti omida și se scutură, ca de-un vis urât. “Să crezi tu că o să stau cuminte aici și o să aștept să mă mănânci, când te vei trezi.”

***
Zuluf cu Puf se târî cât putu de iute până în dreptul unei scorburi și se piti în ea, tremurând ca o piftie:

“Pădurea asta este plină de pericole și foarte nesigură”, zise ea. “Dar nu mă las. O să înnoptez aici, că nu am încotro, și mâine dimineață plec mai departe.Trebuie neapărat să aflu câte piciorușe am.”

Obosită, Zuluf adormi adânc și ceva foarte straniu i se întâmplă în timpul nopții. La adăpostul întunericului, omida își lepădă hainele și se înfășură într-o țesătură fină, după care rămase nemișcată. Două săptămâni mai târziu, dimineața sosi cu cer albastru de primăvară, iar Zuluf se trezi în trilurile unui cor de mierle. Căscă lung și își scutură trupul amorțit, apoi scoase capul din scorbură și privi cu băgare de seamă în zare:

“Nici urmă de corb. Asta-i bine, însă trebuie să plec acum. M-am săturat să alunec dintr-o încurcătură în alta. Mai ales că ultima era să mă coste cam scump.”

Când ieși din scorbură, vru să pășească, așa cum o mai făcuse de atâtea ori până atunci. În loc de asta însă, se rostogoli și, blop!, ateriză pe-o albăstrea.

“ Bună dimineața!” o salută floarea. “Eu sunt Strop de albastru.”

“Bună dimineața, Strop de Albastru! Eu sunt Zuluf cu Puf și se pare că în ultima vreme, deranjez pe toată lumea”, oftă ea amărâtă.

“Of, îmi pare rău, Zuluf cu Puf! Pot să te ajut cu ceva?” întrebă albăstreaua zâmbitoare.

“Ar fi grozav!” exclamă Zuluf și ochișorii îi străluciră cu speranță. “De câteva zile sunt pe drum în căutarea cuiva care să îmi spună și mie câte picioare am. Din păcate, toți au adormit înainte să îmi afle și, așa se face că nici acum nu știu câte picioare am.”

“Dar asta este foarte simplu”, chicoti floarea. “Șase.”

“Șase? Cum adică, șase? se miră Zuluf cu Puf. “La ultima numărătoare, aveam aproape trei sute de picioare. Sigur ai numărat bine?”

“Bineînțeles”, zise Strop de albastru și clătină din cap, jignită. “Sunt cea mai bună din clasa mea la matematică, nu fac greșeli de începător. Ai șase picioare, cum te văd și cum mă vezi. Șase picioare și două perechi de aripi minunate. Doar ești un fluture.”

“Sunt un fluture?” De uimire, Zuluf cu Puf fu cât pe ce să se rostogolească de pe floare.

“Uită-te în picăturile de rouă de pe petalele mele!”, o îndemnă Strop de Albastru.

Zuluf cu Puf privi în picăturile de rouă și nu-și crezu ochilor. Din numeroasele ei piciorușe, îi mai rămăseseră doar șase. În schimb, îi crescuseră două perechi de aripi. Zuluf, acum fără puf, nu se mai sătura să se mire și să se admire. Uitase cu desăvârșire că omizile din familia ei deveneau fluturi la un moment dat. Văzuse ea o broșură pe undeva, care arăta cum din omidă se formează o pupă, iar pupa se transformă în creatura asta desăvârșită. Doar că nu-i dăduse mare atenție, i se păruse cam plictisitoare.

“Vezi că nu te-am păcălit?” o întrebă floarea și îi zâmbi.

“Îmi pare tare rău că m-am îndoit de spusele tale. Totul se schimbă atât de repede în jurul meu și eu abia țin pasul. Până de curând, voiam să știu câte picioare am. Acum că am devenit fluture, m-am ales cu aripile astea și habar nu am cum să le folosesc” zise Zuluf, îmbujorată de rușine.

“Uite, le miști de sus în jos ca să poți zbura. Încearcă-le!”, o încurajă albăstreaua.

“Ce grozav!” strigă Zuluf bucuroasă și își mișcă aripile, învârtindu-se pe loc până se împiedică de ele și pică în nas. Apoi se ridică și bătu iar din aripi, cam nesigură pe ea. Zuluf se înălță cu greu de la sol, însă când privi în jos, ameți și reveni pe petalele lui Strop de Albastru, palidă la față.

“Nu-ți face griji, o încurajă floarea. Când înveți ceva nou, nu reușești mereu din prima. Uneori nici din a doua, dar nu-i cazul să renunți. Îți trebuie doar un pic de răbdare.”

“Nu sunt eu cea mai răbdătoare, dar dacă altceva mai bun nu am de făcut, mai bine să am răbdare”, oftă Zuluf. “Mai sunt și alții ca mine?”

“Sigur că da! Privește în jurul tău și vei vedea câți fluturi roiesc pe câmpii. Sunteți mulți”, o liniști Strop de Albastru.

Fericită, Zuluf, acum fără puf, îi mulțumi încă o dată florii. Apoi își întinse aripile, le mișcă în sus și-n jos, așa cum îi spusese albăstreaua și își luă avânt. Căzu din nou, însă nu se dădu bătută și, când încercă iar, reuși. Se ridică așa firesc, de parcă avusese toată viața sa aripi și știuse cum să le folosească.

Așa de bine se simțea în noua sa piele, încât nici nu mai auzea nimic în jur. Nici măcar o voce spartă ce croncănea nervoasă undeva, deasupra ei:

“Ce omidă neserioasă, domnule! Și doar i-am spus să mă aștepte! I-am spus!”