Lola ia lecții de chitară - Short Story [RO]

Lola ia lecții de chitară

Avertismentul domnului Aristide

Într-o zi cu soare, girafa Lola din Orașul Fără Egal se hotărî să ia lecții de chitară. Însă pentru asta îi trebui, bineînțeles, un instrument adevărat și nu unul de jucărie ca cel pe care-l rătăcise pe undeva prin pod.

Așa că își puse cizmulițele cu buline în picioare, își așeză pălăria pe cap și se repezi într-un suflet la magazinul domnului Aristide: Artă, nu Zgomot. După ce se plimbă prin încăperea ticsită cu sute de cărți despre muzică și încă tot pe atâtea instrumente, Lola zări o chitară. Roșie ca focul și împodobită cu câteva buline aurii pictate delicat, era o bijuterie.

Când o văzu, girafa chiui bucuroasă. O luă apoi de pe raft și îi ciupi ușor corzile. Chitara scoase câteva sunete răgușite, însă Lolei îi părură cele mai dulci acorduri din lume.

- Se vede că ai gusturi alese, se apropie zâmbitor domnul Aristide. Drăgălașa asta este perfectă pentru tine ! Acum, dacă vei fi atentă să nu te intersectezi cu Tâlharul Meloman, o să te bucuri de ea mulți o avertiză domnul Aristide și vocea îi deveni dintr-o dată, joasă și gravă.

- Tâlharul Meloman? șopti girafa.

- Se pare că în orașul nostru, bântuie de ceva vreme un personaj misterios care șter-pelește instrumente muzicale. Nimeni nu știe cum arată, însă lumea vorbește că ar fi un hoț priceput, agil ca un ghepard și nevăzut ca o nălucă. Merge omul liniștit și deodată, biribim-biribam!, dă nas-n nas cu el.

- Vai de mine! exclamă girafa și făcu un pas în spate.

- Totuși, dacă nu te plimbi pe înserat cu chitara, nu ai motive de îngrijorare, o liniști domnul Aristide.

Ora de muzică

Ajunsă acasă, girafa își privi chitara:

- Am cea mai frumoasă chitară din lume. Rămâne doar să-mi găsesc cel mai bun pro-fesor din lume și, gata!, pot începe lecțiile de muzică.

După ce citi de la un capăt la altul anunțurile din Gazeta Orașului Fără Egal, Lola găsi anunțul lui Gustav Zgomotici, chitarist și profesor de muzică din oraș. Îl sună entuzias-mată și a doua zi, la prânz, un elefant cu un geamantan negru în mână, îi bătu la ușă.

- Eu sunt Gustav Zgomotici, se prezentă ceremonios acesta. Poți să îmi spui Gustav, adăugă acesta și, fară să mai aștepte invitația Lolei, intră în casă. Își agăță haina în cui, scoase din geamantan un stativ și câteva foi cu note muzicale, după care își drese vocea.

- Pentru început, urmărești ce fac eu.  Apoi faci și tu la fel. Nimic mai simplu, zise el.

- Nimic mai simplu, repetă Lola și oftă emoționată.

Profesorul ceru un scaun și se așeză ținând în mână propria chitară. Lola nu avu cui să ceară un scaun, așa că își luă singură și se așeză cu chitara alături.

Gustav scoase o batistă din buzunar, se șterse pe frunte de-o sudoare închipuită, apoi ciupi grațios corzile chitarei. Instrumentul răsună dulce, ca un tril, apoi se lăsă liniștea.

Lola vru să ciupească și ea o coardă, când profesorul sări ca ars.

- Stai! Că nu ți-am spus cum stă treaba cu notele! strigă el, apoi îi explică puțin despre note muzicale, game, solfegii și arpegii. Când termină, se așeză mulțumit la loc, pe scaun.

Biata Lola, copleșită de atâtea informații, transpiră foarte tare și se șterse cu dosul palmei. Profesorul o văzu și, ridicând din sprâncene, o apostrofă aspru că un muzician profesionist nu se comportă așa!

Tare ar mai fi vrut să îi spună că habar nu avea ce face un profesionist.

- Abia am început lecțiile! ar fi vrut să îi amintească, însă se jenă.

În schimb, se făcu mititică pe scaun și strânse chitara în mână atât de tare, încât câteva corzi suspinară adânc.

Gustav clătină din cap și își fluturându-și urechile lungi, însă nu o mai dojeni. Se mulțumi să ciupească grațios corzile chitarei și să se bucure de muzică.

- Nici măcar nu citește notele de pe portativ! Eu nu sunt în stare de asemenea ma-gie!exclamă ea uimită de măiestria lui Gustav.

- Nu-i nicio magie, Lola! veni iute răspunsul elefantului. Doar mult exercițiu!

O melodie veselă îmbrățișă pe dată încăperea și Lola începu să își miște picioarele, vrăjită. Atât de mult îi plăcu și simți ritmul atât de bine, încât nu se opri nici măcar atunci când profesorul termină de cântat.

- Acum e rândul tău, spuse Gustav și îi așeză încet o mână pe umăr. Trebuie doar să faci ce am făcut eu.

- Simplu de zis, greu de făcut, își zise girafa.

Se îndreptă spre portativ și șovăi puțin înainte de a ciupi corzile chitarei. În locul acordurilor armonioase de mai devreme, se auzire niște sunete atât de stridente, încât o pasăre care zbură prin dreptul ferestrei larg deschise, se zăpăci și se rătăci de stolul său. Profesorul Gustav putu chiar să jure că văzuse niște fuioare subțiri de fum ieșindu-i acesteia pe urechi.

De parcă toate astea n-ar fi fost de ajuns, girafa dori să își repare greșeala și trase de corzi atât de tare, că le rupse. Rușinată, lăsă mâinile și chitara să îi atârne pe lângă corp.

- Hm, așteaptă aici, zise scurt profesorul. Apoi ieși val-vârtej pe ușă.

Uneori lucrurile nu sunt ceea ce par

- Grozav! Gustav a plecat. Trebuie că l-am dezamăgit foarte tare. Mai bine las baltă treaba asta cu muzica, își spuse Lola tristă. Puse chitara în rucsac și se îndreptă spre magazinul domnului Aristide, ca să îi returneze acestuia instrumentul și să plătească pentru pocinogul cu corzile.

Merse ce merse, până când ajunse pe o străduță lăturalnică, cu magazine micuțe și cochete.

- Încă puțin până la magazin, își zise girafa. Dintr-o dată, pe caldarâm răsunară pași grăbiți și Lola privi în spate. Nu văzu nimic neobișnuit, doar clădirile scăldate în lumina caldă a soarelui de amiază și, câțiva trecători, ce sporovăiau vesel în depărtare.

Își pipăi apoi ruscsacul.

- Chitara e la locul ei, răsuflă ea ușurată și coti pe următoarea străduță la dreapta. Nu trecu mult și bocănitul suspect se auzi iar. De data asta, îl însoți o respirație șuierătoare.

- Vai de cornițele mele! Te pomenești că mă urmărește Tâlharul Meloman! spuse Lola și îngrijorată, grăbi pasul.

- Lola, așteaptă! se auzi deodată o voce cunoscută. Girafa se opri și se întoarse încet. În fața ei, stătea Gustav, transpirat și roșu la față. În toiul alergăturii, își pierduse batista și, ce să vezi!?, se șterse cu mâna, ca un muzician neprofesionist.

Lola răsuflă ușurată.

- Ce sperietură am tras, profesore! zise ea. Credeam că era faimosul Tâlhar Meloman care bântuie prin oraș și fură instrumente.

- Nici pomeneală de vreun tâlhar meloman! Doar eu! gâfâi profesorul, încercând să își regăsească suflul. Am vrut să-ți ofer niște corzi noi pentru chitara stricată, doar că am ajuns prea târziu. Tocmai mă pregăteam să plec, când te-am zărit traversând strada. Și de atunci, am tot încercat să te prind din urmă, însă ai fost prea rapidă pentru un elefant ruginit ca mine! râse Gustav și îi întinse pachetul cu corzi.

- Serios? zâmbi Lola stânjenită. După plecarea ta, m-am gândit să mă las de muzică. Am vrut chiar să returnez chitara și să închei acest capitol din viața mea.

- Cum să renunți? zâmbi Gustav. Ai nevoie de timp să înveți lucruri noi. De timp și de răbdare, căci drumul e lung, iar tu ești abia la început.

Și uite așa, profesorul și eleva sa porniră veseli, fiecare spre casa lui, cu promisiunea că, din ziua următoare, vor relua lucrurile de unde au rămas.

La doar câțiva pași în spatele lor, agil ca un ghepard și nevăzut precum o nălucă, Tâlharul Meloman îi privi pe cei doi cum se îndepărtau și se zburli nemulțumit.

- Atât de aproape, scrâșni el din dinți. Nu-i nimic, nu-i nimic. Chitara asta roșie va fi a mea într-o bună zi, bodogăni el și, adăpostit de întuneric, dispăru fără urmă.

Illustration © Ana Glonin